Nu-i pentru cine nu se pregateste

Nu stiu cum sa incep articolul asta, insa am nevoie sa il scriu. Intru direct.

Alerg de aproape 7 ani,  ca amator bunicel, cu niste progrese destul de ok, in timp. Mereu am incercat sa si invat din alergare, sa trag concluzii pentru a le putea povesti si altora. E ca la mancare, de dragul experientei gusti si chestii care nu-ti plac.

Am alergat o multime de curse frumoase alaturi de prieteni, am ajutat lumea cat am putut, am dat experientele mele pentru a le face pe ale altora mai frumoase si m-am simtit grozav facand asta.
Am alergat si singur o multime de curse, cu dureri si de o gramada de ori – de fapt, ce zic eu aici?, de aproape fiecare data – m-am gandit ca ar fi bine sa renunt, sa o las naibii de cursa, sa nu mai insist ca nu merita, sa o las incet ca important e sa o termin, ba chiar m-am gandit sa ma las de fuga. N-am renuntat niciodata, am dat inainte pana la final, mi-am gasit motivatia chiar daca asta a insemnat ca am ajuns sa urasc orice citat motivational legat de sport si ca ii consider ridicoli pe cei care, dupa un antrenament tare sau o cursa dura, vin si-ti dau in fata cu citate despre cum oamenii sunt frumosi pentru ca incearca sa schimbe lumea. Nu, nenicule, cursele sunt despre efort, despre munca, o tona de munca. Acolo, la curse, daca vrei sa le fugi bine, daca vrei progres, alergi pana-ti ies ochii la antrenament, iti calci in picioare programul, renunti la multe din placerile personale, renunti la o parte dintre prietenii aia care nu au renuntat ei deja la tine etc. Muncesti, iesi la fuga, te chinui, te accidentezi, te stresezi, repeti. Imi vine-n minte – mereu, zi de zi – o poza pe care a pus-o Marius Ionescu dupa un antrenament de 30 de km prin soare, era rosu si ars la fata si transpirat si chinuit si zambea, iar comentariul lui a fost “This is fucking marathon!” – this is fucking motivation for me!

Anul asta, la maratonul de la Cluj, a fost prima data cand am abandonat o cursa. Mereu m-am intrebat cum e de fapt sa abandonezi, mereu imi doream dar nu ma lasa inima – din dorinta asta de abandon nesatisfacuta am ajuns sa imi promit, acum vreo 3-4 ani, ca nu voi mai alerga niciodata competitiv (la nivelul meu de competitivate, bine-nteles) in curse montane si mi-a iesit.
Imi dadusem seama inca din iarna ca nu fac ce trebuie in perioada de pregatire. Cand in sfarsit am inceput antrenamentele serioase, mi-am dat seama si ca am mult de recuperat. Am facut si greselile amatorilor, fortari cand m-am simtit bine urmate de accidentari – noroc ca n-au tinut mult. Oricum, eram destul de sigur ca nu va fi cea mai buna cursa a mea, desi mizam pe faptul ca reusisem sa pun ceva volum – cumva, de undeva, se adunase. Ii si spusesem prietenului meu Liviu, alaturi de care am facut multe dintre antrenamente, ca nu vom termina cursa. Despre mine eram aproape sigur.

Maratonul asta e cumva “bulangiu”, ca el vrea sa-l pregatesti si psihic, nu doar fizic. Iar eu n-am facut asta. De fapt, cred ca in toata perioada de pregatire fizica m-am pregatit psihic pentru esec. Mi-a iesit bine.
N-am avut nici cel mai mic chef de alergare, simteam asta cu o saptamana inainte de cursa, ma enerva vantul, n-am acordat nici cea mai mica atentie detaliilor pe care de regula le iau destul de in serios inaintea unei curse: n-am pregatit echipamentul, ceea ce a dus la stres in dimineata cursei, n-am pregatit mic dejun, n-aveam pastile pentru burta, n-aveam plasturi, n-aveam ceas conectat la gps – pe scurt, n-aveam nimic ok. Aveam dureri de burta si eram intarziati spre zona de start, aici eram in graficul perfect al ratangiului.

Pentru cursa alesesem cam cu o saptamana inainte varianta usoara pentru mine – prietenul meu din Slatina/Brasov, tot Liviu, imi propusese sa alergam impreuna undeva la 3h:20min. Mi-a convenit, ma gandisem la 3h:15min si era tot pe-acolo, plus ca nu mai trebuia sa-mi bat capul cu absolut nimic – ceea ce am si facut.
Fuga a mers ok pana la km 26, chiar daca am facut o pauza de intrat in farmacie pentru Imodium si o pauza de toaleta pentru burta. De fiecare data a fost nevoie sa trag tare dupa, pentru a-l prinde pe Liviu – eu i-am zis sa nu ma astepte, el a alergat, eu am alergat dupa el. Ruperi de ritm, diferente de pace, stres… tot ce poate fi mai rau intr-un maraton. La km 26 am simtit o durere intr-un muschi de la sold, i-am spus lui Liviu ca nu termin, el mi-a spus ca terminam impreuna si ca e important sa fim calmi, eu i-am spus ca tocmai asta e problema mea, nu mai pot fi calm. La km 28 i-am spus ca ma opresc si m-am oprit, a fost cel mai brusc stop din viata mea de alergator – se instalase panica, simteam ca nu mai pot sa respir, ma gandeam deja de 5-6 minute ca nu vreau sa mai continui atatia km cu durere si cu dubii. Iar 5-6 minute cu atac de panica inseamna mult, prea mult.

A fost si prima oara in viata cand am simtit ca nu vreau sa mai fug cu durere, chiar daca nu era accidentare sau vreo durere care sa duca intr-o accidentare, era doar sacaitoare. Mi-au sugerat toti din grup sa ma duc spre finish, sa termin, sa iau medalia – n-aveam chef. Liviu (al meu, din Craiova) chiar m-a certat pentru ca am renuntat, zicea ca puteam sa fug cu el – nu, nu puteam pentru ca nu voiam asta. Am ramas pe traseu sa ma uit la alergatori si am stat putin cu grupul nostru care urma sa ia startul la 10 km, am fost dupa bere ca sa am cu ce sa-i astept pe maratonistii mei, m-am bucurat de eveniment si de alergarea altora.

Si partea cea mai buna e ca nu mi-a parut rau nicio secunda de decizia luata. Ba mai mult, chiar mi-a placut mult sa-i vad pe altii chinuiti, la finish, iar eu sa fiu cumva fresh. M-am abtinut mult sa nu le fac glumite proaste si sa-i invit la o alergare seara, inainte sa iesim la bere.

Ah… ziceam mai sus ca aproape mereu, in curse, am vrut sa renunt. Au fost totusi si vreo 3 cazuri cand nu s-a-ntamplat asta: primul maraton, personal best-ul la maraton si personal best-ul la semi. Nu, in cursele astea nu m-am gandit nici macar o secunda sa renunt. Eram pregatit fizic si stiam asta, eram pregatit psihic si hotarat sa trec prin orice durere ca s-ajung unde muncisem sa ajung.
Iar data viitoare cand se va-ntampla sa nu-mi doresc sa renunt, sunt sigur ca va fi cand voi mai face un pas spre scopurile mele. Pentru ca va insemna ca s-a muncit.

This is fucking marathon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *